Trei accidente. La început, automobilul de teren al lui Vlad Lupu sare de pe șosea și explodează. Către final, mașina lui Tibi Gonțea, prietenul lui din adolescență și chirurgul care îl operează, se izbește într-un stâlp de iluminat în plin centrul Brașovului. În plus, undeva în trecut, abia întrezărită, coliziunea din care abia a scăpat cu viață Corina, cercetătoarea încă fantomatică a istoriei Parazitului prietenos.
Există o legătură între toate acestea?
Cât de accidentale sunt, de fapt, accidentele?
Sunt ele nodurile unei vaste rețele de intrigi?
De la prima la ultima pagină, viața lui Vlad Lupu, investigator al odioaselor crime ale trecutului, dar și al beneficiarilor lor din prezent, atârnă de un fir de păr. Nu doar fiindcă a fost făcut praf și pulbere, ci și pentru că, la căpătâiul său, se vehiculează misterioase prafuri menite să ducă până la capăt ceea ce pare să fi fost o tentativă de execuție în stil mafiot.
Și totuși, chiar și în stare de inconștiență, Vlad Lupu rămâne creierul anchetei…
Receptare critică
„Povestea “Parazitului prietenos” continuă în forță! În al doilea volum din ciclu îi reîntâlnim pe câțiva dintre eroii pe care deja îi știm și facem cunoștință cu alții, la fel de interesanți, imprevizibili și măcinați de grave probleme. Toți sunt angrenați într-o istorie complexă și veridică, în care suspansul e la el acasă, sporind farmecul lecturii..” (George Arion)
„Cartea lui Caius este un roman poliţist alcătuit după toate regulile genului, dar este totuşi un pseudo-roman poliţist. Traiectoriile acestor oameni se diferenţiază, trec prin tot felul de medii, suferă reflecţii, refracţii, sunt respinşi, sunt deviaţi, unii ajung sus, alţii ajung din ce în ce mai jos, unii ajung să moară, alţii să subziste, să trăiască doar, fără a exista cu adevărat. Dar personajul principal este scriitura. Isaac Asimov spunea că există două tipuri de scriitori: scriitorii geam şi scriitorii vitralii. De obicei, autorii de romane poliţiste sunt autori de tip geam […]. Printr-o fereastră trebuie să vezi cât mai bine. Dacă e murdară, nu-şi împlineşte rolul. În schimb, printr-un vitraliu, care este pictat, vezi realitatea difuză, distorsionată de lumina care trece prin culorile şi formele dispuse pe sticlă de autor. O astfel de scriitură are Caius Dobrescu: o scriitură vitraliu. În fiecare din frazele lui construite cu o mare acurateţe, fiecare cuvânt îşi are locul…” (Cristian Tudor Popescu)
„Moarte în ținutul secuilor nu e scrisă după rețetă. Nu ai cum să-i ceri lui Caius Dobrescu, un scriitor foarte bun, să se rezume la o rețetă. Și intriga polițistă evoluează ingenios, dar Dobrescu apasă foarte mult pe pedala stilului, și, mai ales, pe inventarea, pe redarea, unei limbi aparte din spațiul românesc. Acest tip de limbă, acest tip de lume creată de acest tip de limbă sunt absolut autentice.” (Costi Rogozanu)
„Am săvârşit Moarte în ținutul secuilor. Îs răvăşit. Recomand Herr Caius Dobrescu.” (Ciprian Burcovschi)
